Te văd” sau mai bine zis „sunt conectat emoțional cu tine și înțeleg prin ce treci” este o expresie puternică de empatie ce ajută echilibrarea emoțională a celui în suferință.

Uneori viața se-ntâmplă și putem fi martorii unor evenimente tragice ce nu lasă loc de interpretări sau de respirații de relaxare.

Putem experimenta și evenimente neplăcute care se aseamănă cu cele din copilărie și involuntar se activează o schemă cognitivă disfuncțională timpurie.

Aceste trăiri copleșitoare prezente care ne invadează să simțim până în măduva oaselor somatizări (puls ridicat, mușchi încordați, tremur) sunt amintiri traumatice ale corpului nostru.

Amintirile traumatice se reconstituie și emoțional și putem să ne simțim copleșiți, îndurerați, neputincioși și singuri.

Al naibii de singuri.

Exact în acele momente avem nevoie să fim văzuți, să fim conectați cu cineva empatic, care să ne privească non critic și care să fie capabil să ne poată conține emoțiile dureroase.

În acel spațiu de siguranță, ermetic, prin atașament securizant, unde două universuri se întâlnesc, se creează reglajul emoțional.

Și exact în acele momente de agonie, când simțim nevoia disperată de conexiune, nu avem nevoie de sfaturi, de predici, de sarcasm, pentru că sunt semne de respingere.

Din acest motiv, noi cei în suferință este necesar să alegem persoana potrivită care știm că este empatică, deschisă și are disponibilitate atunci să ne „vadă”.

Și tot din acest motiv, cei ce știu că nu sunt capabili să conțină emoții sau nu au disponibilitate atunci să refuze politicos acel schimb emoțional ce duce la catharsis.

Conexiunea profundă cu cineva apropiat pentru echilibrarea emoțională a fost descrisă și în cartea „Eliberarea copilului interior”.

Deși au fost săptămâni pline în care abia am reușit să deschid o carte, am ținut aproape cartea „Eliberarea copilului interior”, neștiind ce comori ascunde.

O carte scrisă acum 35 de ani cu multă dăruire și suflet pentru oameni, de un medic apreciat de colegi, cititori, Charles Whitfield.

Mai am câteva pagini și o închei, sunt nerăbdător să văd în ce moduri îmi mai poate oferi confort, siguranță, claritate.

Citind acestă carte am simțit cum un tată, în persoana scriitorului medicului, îmi oferă alinare, îmi îngrijește copilul interior și îmi pregătește propriul părinte interior să mă îngrijesc de acele părți din mine uitate, ignorate, lăsate în umbră, suferință, acele nevoi esențiale fără de care nu ne putem simți întregi și autentici.

Și simt cum spre finele cărții sunt mai puține întrebări legate de integrarea propriilor traume, simt că am mai mult curaj să îmi spun povestea celor dragi, celor în care am încredere, și simt că sunt mai puternic în a asculta poveștile celor ce au nevoie de mine.

Cheia spre împăcarea cu umbrele trecutului îndepărtat este curajul de a păși în zone ale inconștientului unde ne-a fost teribil de frică s-o facem până acum, de a accepta cu înțelegere și fără să ne judecăm slăbiciunile din ele, de a ne spune povestea unor oameni de încredere, de a ne auzi povestea din propriul nostru glas într-un mediu sigur și de a începe să ne împlinim nevoile esențiale.

Ne este din ce în ce mai greu să ne auzim povestea, pentru că petrecem din ce în ce mai puțin timp cu noi înșine.

Suntem din ce în ce mai distrași de televizor, de știri, de informații haotice care circulă în social medi, fără control, și care pot face mult rău, mai ales dacă ne distanțează unii de ceilalți.

Fiind totul atât de public, uităm și nu ne învață nimeni cum să trasăm granițe personale între noi și necunoscuți, ne povestim traumele în medii care nu oferă siguranță, ne retraumatizăm reciproc.

Fiind totul atât de public, și devenind din ce în ce mai familiari cu a citi poveștile și dramele necunoscuților, normalizăm lipsa limitelor personale.

Limitele personale sunt mai importante decât ne place să recunoaștem în sănătatea emoțională, pentru că presupun a face diferența unde începe și se termină sinele meu și unde începe sinele celuilalt.

Un mediu social fără limite, fără granițe, este un spațiu gata să facă implozie, unde domnește haosul și unde ne rănim reciproc judecând, arătând cu degetul, unde nu suntem sanctionați social dacă judecăm ca anonimi, unde ne putem proiecta propriile nesiguranțe, unde putem uite pentru o secundă de rănile noastre nevindecate judecând aspru necunoscuți (chiar dacă figuri publice).

Un astfel de mediu și astfel de comportamente ne îndepărtează de sinele nostru real (copil interior) și ne alimentează sinele nostru fals, care ne otrăvește sufletul și nu ne împlinește nevoile esențiale.

Poate că preț de o secundă am scăpat de povara suferinței inconștiente pe care o purtăm de ani de zile arătând cu degetul, dar de repercusiunile asupra noastră nu scăpăm pe termen lung.

Să ne întoarcem așadar privirea spre noi, să ne ascultăm, să ne acceptăm, să ne înțelegem, să ne împlinim nevoile care urlă în noi de disperare că tot evităm și tot uităm și ne risipim frânturi din noi prin alei întunecate ale vieții materialiste, printre obiective nesfârșite de a câștiga bani pe care nu vom avea timp să cheltuim, de a cumpăra obiecte încercând să impresionăm oameni pe care nu-i cunoaștem sau care nu ne plac.

Sursa Foto : PainScale

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *