Când observi la tine că încerci să eviți emoțiile pe care le ai, ai nevoie de cineva care să te asculte într-un spațiu securizant ca să poți privi înăuntru.

Te temi că din interior pot ieși la suprafață amintiri, stări, răni nevindecate, care te pot face să suferi, dacă le privești în față.

Temerea este aparent întemeiată și poate că nu ești pregătit să înfrunți trecutul, să-l privești direct, te-ai simți ca și cum ai privi soarele în față.

Ți-e teamă că trecutul te-ar orbi dacă l-ai privi.

Te trec fiori numai la gândul că te va ajunge din urmă și te-ar face să te simți iar vulnerabil, neînțeles, nevăzut, mic.

Intuitiv așa ar părea că stau lucrurile, dacă nu chiar copilul tău interior vulnerabil interpretează eronat vindecarea.

Și vindecarea nu este un proces simplu, aduce și durere, dar duce către eliberare, către un loc unde te vei simți în siguranță, în cele din urmă.

Până să te simți în siguranță te vei simți vulnerabil. Și de aici tendința de a evita.

Dacă îți vei îngădui să simți, să fii acolo în emoție, te vei întoarce la tine și vei putea în sfărșit să fii cu tine, să te simți, să te asculți, să te vezi așa cum ești.

Aici, acum, în durere, este spațiul unde se face loc pentru vindecare, pentru iubire.

Și pe acest drum eliberator spre nou vei fi înconjurat de anxietatea schimbării.

Ai tendința de a sta în evitare, de a evita să te schimbi, căci ești atras către familiar, chiar dacă doare.

Poate îți va fi mai ușor dacă va fi cineva lângă tine, să te oglindească, să-ți recreeze figura unui părinte funcțional, unui model emoțional funcțional, și poate dacă te vei auzi spunându-ți povestea în acest cadru securizat, vei procesa sănătos ce a fost și vei îmbrățișa emoțiile și noul tu.

Strigătele de ajutor ale oamenilor care nu știu să ceară ajutor au forme bizare.

În spatele durerii interioare inimaginabile, sunt afișate cu mândrie zâmbete false menite să îndulcească situațiile exterioare și să protejeze haosul propriu.

În spatele durerii cărată în spate ca o cruce sunt afișate glume făcute bine ce aduc zâmbete autentice, dorințe personale ale îndureratului ascuns proiectate asupra audienței.

Îți proiectezi în exterior situații care ți-ai dori să fie și-n interiorul tău, dacă nu poți controla haosul tău interior, măcar controlezi ce se află în exteriorul tău.

Durerea surdă resimțită în adâncurile celor obișnuiți să evite emoțiile este mai periculoasă decât cea exprimată direct prin furie și comportamente cu grad înalt de risc asupra propriei persoane.

Durerea surdă insidioasă, ascunsă și mascată sub zâmbete, pozitivism fals forțat, un simț al umorului îi permite persoanei îndurerate să țină oamenii la distanță în mod asertiv public și agresiv față de propria persoană.

Ceea ce nu realizează cei ce evită confruntările cu propria lor durere surdă, inconștientă și insidioasă este că uneori singura metodă sănătoasă de procesare a emoțiilor este confruntarea lor.

Evitarea poate avea în spate o teamă puternică de a simți durere dublată de teama de autodistrugere în momentul impactului cu emoțiile intense amorțite de evitare.

Paradoxal este că tocmai evitarea emoției neprocesate îi intensifică puterea prin asocierea cu anxietatea.

Un pas înainte prin labirintul durerii nu trebuie să fie un capăt de lume, ci un început al mult râvnitului contact cu propriul sine.